Mintea mea parca ar fi inconjurata de o panza neagra.
Ma uit pe fereastra si nu mai vad nimic.Vara s-a dus cu alaiul ei .Acum , oamenii se ascund de ploaia rece care cade fara oprire.Ma simt tulburata ca un val , ma simt inchisa in trupul meu efemer, si parca fiinta ce traieste inauntrul meu tipa cu disperare sa iasa.Sa iasa in lume, sa rada, sa se simta altfel.I-am oferit doar efemeritatea unei veri, ce se va pierde in sertare prafuite de amintiri.Nu am indraznit sa ii arat ca pot face altceva, desi am promis , speranta ca ma voi pregati de schimbare s-a pierdut si ea.I-am oferit doar desertaciunea , cu”nimicul” care mi-a macinat mintea . .As vrea sa cred ca o sa am ce sa ofer toamna asta.Ca toamna fiintei mele nu v-a lasa frunzele sa pice, lacrimile sa ude asfaltul obrajilor mei si ca nu ma voi duce pe un drum anevoios si plin de fantome ale existentei mele. Nu mai pot spera la o schimbare a ceea ce sunt.Pot spune ca sunt rodul mintii mele care uneori cauta si in mizeria produsa de ea, gandul pentru ceva nou si bun.Toamna nu ma va schimba, va trece fara sa ii pese de cine sunt, va merge agale pe strazile pusti si reci.
Acum e intuneric, si doare.